Momente dintre tulumbe

Într-un mijloc de ianuarie blând, vopsit cu gri de politica lui Ceașcă m-am dus si eu în cătănie. Pe ora 12.00 la amiaz’ trebuia să fiu prezent în compania de pompieri Alba-Iulia, întreg și cu cufărul de lemn la mână. Alba –Iulia un oraș liniștit, cu oameni blânzi, amabili si primitori. Apoulon a fost denumit de daci iar în epoca romană Apulum. Maghiarii îi spun Gyula-Fehérvár iar nemții Weissenburg. Oricum , un oraș ardelenesc cu istorie la bax, începând din neolitic și nemaipomenind de Marea Unire de la 1918.

În beat-urile roților de tren căutam un loc liber când am dat de un tânăr ce avea la picior un cufăr de lemn. Mi-am zis: “-Noa, îi de-á meu, tăt recrut ca și mine.” Mărunt, roșcat și pistruiat, cu ochi albaștrii ce luminau parcă mohoreala lu’ ianuarie, cânta de zor: “Dusu-m-am în cătănie” (apasă pe titlul melodiei).
Avea “hong” (voce) probabil și de la țuica din sticla așezată pe măsuța de sub geam. M-am așezat pe bancheta din fața lui, a-nțeles după cufărul meu că suntem de-o suferință și mi-a-ntins sticla cu țuică cântând în continuare. Destinația ne era comună, în scurt timp a ajuns bucătarul companiei. Am fost o serie de 12 recruți, toți din Ardeal.

Companie de a II a cum era categorisită pe atunci, formată din 48 de cătane împărțite pe 2 plutoane. O ceață dom’le în curtea unității că de abia-l vedeam pe comandantul care ne-a onorat cu un scurt discurs de primire. Am predat buletinul. Carnetul de UTC (Uniunea Tineretului Comunist) nu l-am avut fiindcă-n liceu rebel fiind, l-am ars cu alți colegi. Întrebări, uitături ciocușe la care le-am zis: “-Nu-l mai am și basta, l-am pierdut, naiba mai știe pe unde e tovarăși!” După toate astea ne-au îmbarcat într-un autocamion și ață-n centrul orașului la frizerie. Pe banii noștrii ne-am tuns la zero!!!! Si ce păr aveam!!!! Creț, mare, eh… Una din prietenele mele înainte de armată era cu ochii doar la păr încât trebuia să-i spun “-Apăi mai lasă păru tu că m’ei deochea, ia cobóră-ți mai jos fața să te pot țuca!” Asadar, fresh pe cap ne-am îndreptat spre unitate, pentru primirea echipamentului si cină (tocăniță de cartofi cu salată de varză, franzelă neagră și ceai negru cu lămâie). M-am mirat de lămâie, nu se prea găsea pe atunci în comerț. Un recrut de naționalitate maghiară, clujean și el, la vederea sergentului de serviciu pe companie care avea o banderolă roșie cu litere albe: “SSC” pe brațul stâng m-a întrebat: “-Hat ăsta la el partidul?” la care eu: “-Nu Zoli dragă, ăla veghează să se desfășore la ceas activitățile zilnice din companie.”
Și așa ajuns-am pompier militar. Prin Ardeal, încă din paleoliticul mijlociu oamenii se protejau împotriva focului, un membru al familiei având sarcina de a întreține și supraveghea focul din vetre să nu se extindă în împrejurimi. Pe atunci rămânea fără cap de-l lua somnul și ardeau bunurile vecinilor. Pe timpul romanilor la Apullum (Alba-Iulia) erau trupele paramilitare “Collegium Centonarium”, “scula” principala cu ce stingeau focul era “centona”, o pătură imbibată cu apă. Acum cu tulumbe! Cu furtunuri! A doua zi ne-au pus să-ntindem, să strângem-rolă furtunuri până ne-a ieșit pe urechi. Parcursul cu privire la grade, a fost acesta: soldat, militar fruntaș , caporal și sergent.

O poză de pe vremea când fost-am sergent (cea de jos), o poză alb-negru ce-am colorat-o în photoshop (eu sunt cel colorat) împreună cu telefenositul companiei, tot clujean de-al meu în plus din același cartier și buni prieteni. A fost înainte de o permisie, iarna pe un ger țeapăn fiind bucuroși că ne-au încălzit reflectoarele din atelierul foto:

“DEȘTEPTAREA!” striga plantonul dimineața la 05.30, urma înviorarea 20 de minute, făcutul paturilor, curățenie peste tot, raportul în curte, inspecția și anunțarea activităților apoi mult așteptatul mic dejun compus de obicei din marmeladă, margarină și ceai negru. După micul dejun instrucție, curățarea armamentului ori a mașinilor de pompieri, la 11 urma o gustare (2 felii de franzelă neagră o felie de salam și una de telemea). Iar instrucție, raport, prezență, la 15.00 prânzul. Spălarea veselei și din nou instrucție! Programul era strict, greu dar mi-a plăcut, m-am adaptat ușor. Acum tinereii au scăpat de armata obligatorie. Gările erau pline cu tineri la încorporare și lăsarea la vatră, veselie, se cânta, îmbrățișări full, câte-o lacrimă etc. Seara nelipsitul raport în curte, cina și ultimul raport, după aceea în pas alergător la dușuri, și somn. Peste tot și la orice oră, viteza de circulație era-n mod obligatoriu la pas alergător. Plantonul la ora 21 trântea un “STINGEREA!”, mulți adormeam înainte.

Nopțile ne chinuiau câteodată cu alarme de exercițiu, în 2 minute trebuia să fim prezenți în fața mașinii de pompieri iar ziua aveam un minut pentru aceasta. A fost cam horror dar ne-a intrat în sânge. În permisii de auzeam vreun claxon ce semăna cu alarma din unitate o rupeam la fugă ca la exerciții. Și-am pățit-o-n Cluj în stația de troleibuze. Am fugit ca racheta dar după vreo 2-3 secunde mi-am dat seama că-s în civilie. După ce am terminat armata, o perioadă la telefon răspundeam implacabil și instant: “-Sergent Napocel, ordonați!”.

La intrare era un chioșc alimentar al unității, acolo ne adunam la o cafea în scurtele pauze ce erau din oră în oră. În plus chioșculețul era foarte bine aprovizionat, cumpăram chiar pentru acasă pe bază de liste, citrice, conserve cu carne chinezești, țigări BT și multe alte produse ce lipseau de obicei din comerțul socialist a lu’ Ceașcă. Duminica aveam la prânz șnițele cu cartofi piure și sos de roșii. Păpica a fost chiar foarte bună.

Imi aduc aminte de unul din comandanții de pluton, locotenent Nourescu, înalt, încruntat mai tot timpul, bățos al drek… îl luam la mișto de multe ori, pocindu-i numele voit: “-Am-nțeles tovarășe locotenent Bourescu!” De câteva ori a auzit, trimițându-ne instant la arest. Aveai pază și-n rest corvoade peste corvoade, fără cina de seară. Făcea bine la fizic.

Am pomenit de ceață la-nceputul materialului. În imediata apropiere a unității e Mureșul așa că de era vară, de era iarnă, ceața era permanentă fiindu-ne prietenul cel mai de nădejde fiindcă ne acoperea când chiuleam la instrucție Ne retrăgeam către fundul curții, departe de clădire. Eram dispăruți cu totul în ceață. Ne așezam la o țigară și bârfeam ori ne întindeam la un somnic (doar cei mai vechi bineînțeles, cei noi stăteau de 6). Trăgeam o dată pe săptămână într-un poligon aflat la vreo 15 km de unitate. Cine rata, urma camionul la întoarcere în pas “fugăreț” până nu mai putea.

Bucuria, extazul a fost bineînțeles: lăsarea la vatră, ELIBERAREA! Aveam toți AMR-ul trecut prin carnețele, scrijelit pe vreun pom, pe mână cu pixul etc. AMR (Au Mai Rămas). Știam în orice moment câte zile de armată mai aveam până la eliberare. De mă-ntreba vreunul: “-Sergent Napocel! AMR-ul!” Eu instant: “-Tovarășe plutonier, raportez: 76 de zile!”.
Cum am ieșit din unitate la eliberare, în prima pubelă de gunoi ieșită-n cale, am aruncat, așa, cu boltă cufărul de lemn, fredonând piesa asta: